Doctor Honoris Causa

Ileana Berlogea s-a nãscut la 16 august 1931, în comuna Jidveiu, judeţul Alba, şi a absolvit Liceul nr.2 din Cluj în 1949. în acel an de rãscruce pentru istoria contemporanã, cãutãrile febrile ale unei studente de la Facultatea de Drept din Cluj au condus-o pe aceasta spre absolvirea în 1954 a…Facultãţii de Actorie de la Institutul de Teatru din Bucureşti, la clasa profesoarei Irina Rãchiţeanu! Cum din 1 septembrie 1955 Ileana Berlogea devine, în cea mai bunã tradiţie heliadescã, profesor la şcoala tocmai absolvitã, Domnia-sa se va preocupa de cizelarea continuã a pasiunii pentru teatru, atât în spaţiul teoretic, precum şi în acela al practicii pedagogice. Dupã ce va aborda critic marele teatru rus şi, dupã un doctorat în  domeniu, prof.univ.dr. Ileana Berlogea se va orienta spre o sintezã a fenomenului  teatral universal, dar şi a celui românesc. 
Pentru un critic şi istoric al teatrului este într-adevãr o încununare cu lauri monentul în care gloria îl obligã sã-şi pãrãseascã obiectivitatea discretã şi tãioasã, pentru a sta în faţa breslei teatrale fãrã putinţã de a se apãra de laudele acesteia. Unei astfel de binemeritate situaţii i se supune astãzi doamna prof.univ.dr.Ileana Berlogea, un nume de rãsunet pentru cristalizarea fenomenului dramatic în conştiinţa ultimelor generaţii. Semnãtura Ilenei Berlogea este  o adevãratã marcã înregistratã şi de înregistrare a calitãţii teatrale, datoritã cursurilor universitare, dar şi datoritã studiilor, articolelor sau comunicãrilor ştiinţifice fãcute publice în ţarã şi peste hotare. Este vorba aici de pasionantele cursuri de istorie a teatrului susţinute la Universitatea de Artã Teatralã şi Cinematograficã I.L.Caragiale din Bucureşti (astãzi UNATC), dar şi la catedre universitare din Veneţia, New York, Iowa, Bloomington sau Carbondale. Studiile şi articolele semnate de prof.univ.dr. Ileana Berlogea vor onora presa din ţarã, de la Revista Secolul XX pânã la periodicele teatrale tradiţionale, şi vor cunoaşte o largã circulaţie datoritã apariţiilor în publicaţii prestigioase din SUA, Japonia, Austria, Grecia, Yugoslavia, Franţa şi Italia. Iar comunicãrile ştiinţifice realizate de Domnia-sa vor deveni adevãrate constante de-a lungul a multor ani ale unor congrese şi simpozioane internaţionale, precum Zilele Brecht de la Berlin sau Zilele Ruzante de la Padova, participãri la care se adaugã şi alte asemenea contribuţii ori specializãri şi cãlãtorii de documentare în Italia, Austria, Germania Federalã şi SUA. Acordarea astãzi, în aceastã aulã universitarã, dar şi salã de teatru, a titlului de Doctor Honoris Causa se constituie într-o completare fericitã a palmaresului de premii naţionale şi internaţionale decernate prof.univ.dr. Ileana Berlogea. Aceastã personalitate se contureazã astfel precum aceea a unei Doamne a criticii teatrale româneşti, cu o staturã culturalã demnã de marile Doamne ale scenei, aşa cum a fost Irina Rãchiţeanu, fosta profesoarã a laureatei  de astãzi.                                                           conf. univ. Constantin DOLJAN
Ileana BERLOGEA
-profesor universitar doctor-
László Babarczy  s-a nãscut la 3 septembrie 1941 la Budapesta. A fost admis la specialitatea regie de teatru a Institutului de Artã Teatralã şi Cinematograficã din Budapesta în 1961. Urmãtorii patruzeci de ani din viaţa lui s-au legat indisolubil de aceastã instituţie, unde obţine diploma de licenţã în 1966 şi unde - dupã un scurt intermezzo la Pécs - predã neîntrerupt din 1969  ca asistent, lector, conferenţiar, iar din anul 1990 ca profesor. în acelaşi timp, în perioada 1969-1973 este membru al Teatrului Naţional. în 1973 se angajeazã ca regizor la Teatrul Csiky Gergely din Kaposvár. Aici activeazã ca regizor principal între 1974 şi 1981. începând din 1978 este directorul acestei companii care devine, în principal datoritã conducerii sale, unul dintre elementele cel mai importante ale artei teatrale maghiare contemporane.
În istoria teatrului din ultimii cincizeci de ani nu putem vorbi despre o abundenţã a personalitãţilor întemeietoare de instituţii. în acest colţ al Europei puţini au izbutit - sau le-a fost dat sã izbuteascã  - sã întemeieze un teatru, sã traseze perspective, sã formeze o companie şi o viziune artisticã, sã -şi urmeze neclintit ţelurile şi prin îndeplinirea lor sã obţinã rezultate de anvergurã internaţionalã. Toate acestea le-au fost date lui László Babarczy. A contribuit în mare mãsurã la naşterea şi activitatea artisticã de rang european a teatrului din Kaposvár - poate cel mai important atelier teatral maghiar din ultimul sfert de secol . Prin activitatea sa devotatã ca regizor şi director a câştigat un loc de prestigiu în rândul oamenilor de teatru. Pe lângã munca titanicã cerutã de aceste poziţii, fiecare necesitând un om întreg, a mai condus şi un studio de film şi predã de ani de zile la universitatea din Budapesta, iar în ultimul deceniu, îndeplinind atribuţii de rector şi prorector, a contribuit în mod definitoriu la determinarea profilului acestei şcoli cu o bogatã tradiţie şi un important prestigiu european.(...)
Universitatea noastrã a colaborat în deceniul trecut cu László Babarczy, rectorul universitãţii din Budapesta între 1991-1994, în prezent prorector. în ambele funcţii a avut un rol determinant în dezvoltarea profilului şi orientãrii instituţiei. Dezvoltarea rapidã şi eficientã a relaţiilor profesionale şi personale între universitãţile de teatru din Tg-Mureş şi Budapesta se datoreazã în mare mãsurã programului managerial al lui László Babarczy, în care sprijinirea educaţiei teatrale maghiare de peste hotare este un element de importanţã majorã. Implementarea proiectelor manageriale iniţiate nu s-a lãsat aşteptatã, şi ca urmare lui László Babarczy i-a revenit sarcina de a conduce, îngriji şi dezvolta aceste legãturi externe de la Budapesta, atât ca rector cât şi ca prorector, asigurând continuitatea realizãrii concepţiei. în acest cadru a fost posibilã definitivarea mai multor iniţiative comune în relaţia celor douã instituţii: festivaluri, ateliere de creaţie, programe visiting, schimburi între grupuri de studenţi, colaborarea în pregãtirea actorilor pentru cinematografie, program educaţional comun pentru specializarea de regie de teatru şi doctorate. Acestea sunt principalele domenii în care s-au materializat ideile lui László Babarczy împreunã cu concepţiile noastre.
Ne aflãm în faţa unei cariere artistice, pedagogice şi manageriale de semnificaţie majorã prezentã aici în persoana lui László Babarczy. Statul maghiar a recunoscut performanţele sale cu Premiul Jászai Mari în 1977, titlul de Artist Emerit în 1984, Premiul de Excelenţã în 1990, Premiul Kossuth în 1998.
Universitatea noastrã doreşte sã completeze şirul acestor onoruri cu acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, cu speranţa cã prin acest gest ajungem şi mai aproape de fructificarea eforturilor investite în realizarea planurilor comune de viitor.
                                                           Prof. univ. dr. KOVACS Levente
László BABARCZY
profesor universitar doctor
Ion  Toboşaru s-a nãscut la 1 noiembrie 1930, la Constanţa, absolvind în anul 1954 Facultatea de Filologie (specializarea: Limba şi literatura românã) la Universitatea din Bucureşti. în contextul integrãrii sale imediate în învãţãmântul superior, dar şi sub imperiul necesitãţii interioare de valorizare a teatrului, prof. univ. dr Ion Toboşaru s-a dedicat unui destin cultural din interiorul domeniului esteticii. Astfel, Domnia-sa a activat ca profesor universitar şi Sef al Catedrei de Esteticã (1968), Decan (1967) şi Prorector (1974) al Universitãţii din Bucureşti, unde între 1968-1989 a fost conducãtor ştiinţific al doctoratelor în Esteticã, pentru ca din 1990 sã conducã doctorate de Esteticã şi Teorie a teatrului în cadrul Universitãţii de Artã Teatralã şi Cinematograficã I.L.Caragiale" din Bucureşti. în anul 1992 a devenit membru al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale.
Parafrazând o metaforã poeticã, pot spune cã, suntem “legaţi prin setea" de culturã de personalitatea proteicã a domnului prof. univ. dr. Ion Toboşaru, un destin exemplar pentru orice filolog, venit sã obiectiveze cu termeni estetici inefabilul spectacular. (...)
Prof.univ.dr. Ion Toboşaru s-a afirmat în breasla oamenilor de culturã, prin prestanţa judecãţilor de valoare asupra teatrului, fãcute publice în cadrul unor colaborãri cu reviste de profil, cu publicaţii ale Academiei Române, sau prin intermediul unor comunicãri la congrese, colocvii şi reuniuni ştiinţifice, presãrate fabulos într-o geografie culturalã ce cuprinde 12 ţãri de pe trei continente. O astfel de activitate prodigioasã nu putea sã nu se structureze într-un opus esenţial pentru bibliografia estetico-teatralã. Astfel, ne este dat sã întâlnim de fiecare datã cu bucurie prin labirintul bibliotecii acele titluri de esteticã aparţinând prof.univ.dr. Ion Toboşaru. La fel de valoroase sunt şi contribuţiile Domniei-sale la remarcabile lucrãri colective, legate de fenomenul teatral şi cinematografic românesc, dar şi reconstituirea unor profiluri spirituale aparţinând unor mari actori români.
Prin intermediul celor deocamdatã 13 volume de liricã, poetul Ion Toboşaru readuce în modernitate o nostalgie parnasianã, dispusã sã abordeze barbian conceptul “nunţii" şi al luminiscenţei acide ori plãpânde. Cu o liricã potenţatã de rigoarea unui spirit clasicist şi cu o operã criticã în care sensibilitatea devine subtilitate a analizei şi sintezei, laureatul nostru de astãzi este evident unul din spiritele împlinite ale contemporaneitãţii.
O astfel de alurã culturalã a fost desigur remarcatã şi premiatã şi pânã acum prin înalte distincţii culturale, din care cea mai recentã este Titlul de Excelenţã al Culturii Româneşti, acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor şi de Centrul Naţional al Cinematografiei (2001). Noi ne facem acum un titlu de onoare în a-i acorda domnului prof.univ.dr. Ion Toboşaru, în contextul unei recunoaşteri generale a valorii Domniei-sale, titlul de Doctor Honoris Causa al Universitãţii de Artã Teatralã din Târgu-Mureş, sperând şi într-o îndelungatã continuare a colaborãrii noastre.
                                                                  Conf. univ. dr. Cristian STAMATOIU
Ion TOBOȘARU
-profesor universitar doctor-
S-a nãscut la 26 mai, 1944 în Jászberény, în 1963 a fost admis la specializarea regie a Insitutului de Artã Teatralã şi Cinematograficã din Budapesta, unde primeşte diploma de regizor în 1968. Ajunge apoi, ca regizor principal, la teatrul din Szolnok unde în 1972, la vârsta de 28 de ani, devine director. Contribuie în mod semnificativ la ridicarea teatrului din Szolnok de la nivelul unui teatru provincial la cel al unui teatru de marcã, comparabil cu cele din capitalã. Sub direcţia sa se conturezã numeroase personalitãţi actoriceşti şi se nasc spectacole memorabile.
Începând din 1972 predã întâi arta actorului apoi şi regie la institutul din Budapesta. Absolvenţii din clasele sale de regie contribuie şi astãzi în mãsurã considerabilã la înnoirea artei regizorale maghiare. în 1978 primeşte postul de regizor principal al Teatrului Naţional din Budapesta. în 1982 participã, în calitate de director, la înfiinţarea Teatrului Katona József - considerat astãzi unul dintre cele mai importante iniţiative teatrale contemporane  devenid curând cel mai bun teatru maghiar. Pe lângã activitatea sa de la Katona József  continuã sã predea şi devine profesor universitar în 1991, iar în 1992 este ales membru al Academiei Literare şi Artistice Széchenyi. 
Prestigiul unei şcoli este dat de prezenţa maeştrilor demni de a fi urmaţi. Maestrul aratã o direcţie, ne învaţã, este prezent în viaţa discipolilor atât cu sfaturi, cît şi cu o atenţie tãcutã dar intensã, imprimând în memorie un set de criterii de judecatã şi teoretice, şi poate, chiar în absenţa sa, cu o prezenţã care pare vie chiar şi de la distanţã, sã facã parte din viaţa discipolului sortit sã lucreze apelând la spiritul critic iminent al maestrului, sau revoltându-se împotriva lui, fãrã posibilitatea unei alte alegeri.
Astfel de maeştrii sunt foarte puţini, dar în persoana lui Székely Gábor vedem un asemenea maestru.(...)
Director al Teatrului Arany János transformat prin schimbarea denumirii şi a profilului într-un atelier teatral important al capitalei maghiare  sub numele de Új Színház, unde cu ajutorul unor actori de marcã, o pleiadã de tineri regizori îşi încep activitatea alãturi de Székely Gábor.
Arta sa regizoralã manifestatã în numeroase spectacole excepţionale este remarcatã şi în strãinãtate, fiind invitat sã regizeze în Praga, la Novi Sad, Helinki şi Stuttgart. Montãrile sale din ţarã devin cunoscute prin reprezentaţii de mare succes la Bucureşti, Viena, Praga, Zürich Moscova, şi Paris. în 1991 primeşte titlul de doctor în arte libere ( DLA- Doctor of Liberal Arts) la Institutul de Artã Teatralã şi Cinematograficã din Budapesta, ca profesor de regie. începând din 1 august 2001 este primul rector din noul mileniu al acestei instituţii. Activitatea sa remarcabilã a fost rãsplãtitã de-a-lungul anilor cu numeroase premii şi distincţii cum ar fi: permiul  Jászai Mari - 1974, titlul de artist emerit- 1978, titlul de excelenţã- 1986, premiul Kossuth - 1988.
Székely Gábor a cunoscut universitatea în calitate de profesor invitat şi a avut o contribuţie importantã la dezvoltarea la un nivel calitativ nou a pregãtirii regizorale în limba maghiarã, reînfiinţatã dupã 1990.
Universitatea noastrã doreşte sã onoreze activitatea maestrului care îmbinã virtuţi artistice şi pedagogice la cel mai  înalt nivel prin acordare titlului de Doctor Honoris Causa, în speranţa cã atât în calitatea sa de rector, cât şi ca profesor, Székely Gábor include în planurile sale de viitor cooperarea dintre universitãţile noastre.
                                                                  Prof. univ. dr. BÉRES András
Gábor SZÉKELY
-profesor universitar doctor-
Nãscut la Câmpina, în 1932, a absolvit IATC "I.L.Caragiale", avându-i colegi, printre alţii, pe Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu şi Sanda Manu. Au urmat douã momente importante în cariera Domniei Sale: întâlnirea cu marele actor Toma Caragiu, pe când era prim-regizor la Teatrul de Stat Ploieşti (1961-1964) şi angajarea sa, în 1964, de cãtre Liviu Ciulei, directorul Teatrului L.S.Bulandra, ca regizor al celebrului teatru. Al treilea moment important al carierei domnului Valeriu Moisescu, poate cel mai important şi hotãrâtor, pare sã fi fost cariera didacticã, o "didacticã superioarã", desigur, începutã în 1971, anul când a devenit profesor asociat la I.A.T.C. Din 1990, a devenit, prin concurs, profesor universitar, iar între 1991 şi 2000, şef al catedrei de regie teatru şi scenografie, la actuala şi prestigioasa U.N.A.T.C. "I.L.Caragiale" Bucureşti. A îndrumat şi format şapte promoţii de regizori tineri, care s-au impus pe scenele unor reputate teatre din ţarã şi strãinãtate.
Ca şi în politicã, adeseori şi în culturã şi artã existã personalitãţi spectaculoase, care pot sã devinã, mai mult sau mai puţin îndreptãţit, vedete pentru un sezon sau douã,uneori chiar pentru o perioadã mai îndelungatã, captând interesul mass-media, dupã cum existã personalitãţi mai discrete, nespectaculoase, dar care construiesc temeinic, întreaga lor viaţã transformându-se parcã într-un mare proiect artistic şi, în acelaşi timp, într-un demers artistic de anvergurã. Fãrã sã-l fi cunoscut pânã acum pe domnul Valeriu Moisescu, senzaţia mea, parcã dintotdeauna, a fost cã Domnia Sa aparţine celei de-a doua categorii, nu mai puţin dãruitã decât prima, dar care, din tot felul de motive, unele evidente, altele cumva "secrete", preferã sã nu consume energii şi, practic, sã nu facã nimic pentru a intra în prim-planul atenţiei publice. în cazul lor, cufundarea în dimensiunea proiectelor artistice pare a fi mult mai importantã decât angrenaera în "jocurile sociale" pentru câştigarea unor poziţii mai bune, jocuri niciodatã nevinovate, ba uneori cât se poate de dure.(...)
Valeriu Moisescu a semnat scenografia la numeroase spectacole, a avut trei expoziţii personale de picturã şi caricaturã, a tradus şi a dramatizat lucrãri de referinţã din literatura universalã, a susţinut o remarcabilã activitate publicisticã de profil. Dar, fireşte, pe parcursul unei vieţi, marea dragoste a rãmas regia de teatru, cãreia i s-a dedicat cu credinţã, talent şi cu o evidentã siguranţã încã de la începuturi, fãrã obişnuitele tatonãri. Lista spectacolelor realizate de-a lungul anilor, pe scenele unor teatre din Bucureşti şi din ţarã e cu adevãrat impresionantã, ea cuprinzând, printre altele, piese de Moliere, Caragiale, Ionesco, Edmond Rostand, Carlo Goldoni, Vasile Alecsandri, A.P.Cehov, Luigi Pirandello, Thornton Wilder, Friedrich Durenmatt, Calderon de la Barca şi mulţi alţii; a fost rãsplãtit cu 25 de premii de creaţie.
Cred însã cã mai presus de toate a fost rãsplãtit cu respectul generaţiilor de actori şi regizori care au recunoscut în domnul Valeriu Moisescu un maestru al teatrului românesc şi împreunã cu alţi mari regizori de teatru români, un creator de şcoalã regizoralã româneascã.
Pentru universitatea noastrã, gestul de a-i acorda domnului Valeriu Moisescu titlul de doctor Honoris Causa, reprezintã nu doar un "exerciţiu de admiraţie", ci o onoare pe deplin asumatã.
                                                                  Prof. univ. dr. Mihai SIN
Valeriu MOISESCU
-profesor universitar-
Pornit pe drumul vieţii din meleagurile bãnãţene poate avea un bagaj codificat genetic pentru aşa zisa "multiculturalitate", ca sã folosim un termen la modã, pentru a defini sensibilitatea ieşitã din comun pentru fenomenele culturii umane. Primii paşi spre galaxia teatrului îi face în liceu în cadrul mişcãrii teatrului şcolar. Scoala şi teatrul rãmân pentru totdeauna coordonatele determinante ale unei vieţi dedicate scenei. Dupã terminarea studiilor superioare regizorale la I.A.T.C. "I.L.Caragiale" din Bucureşti îşi începe imediat activitatea didacticã la Alma Mater, şi în ultima jumãtate de secol al erei noastre are o contribuţie hotãrâtoare la faima acestei şcoli de o importanţã mondialã.Pedagogul în ascensiune a devenit şi preşedintele Centrului ASSITEJ din România, desfãşurând o activitate prodigioasã în interesul teatrului pentru copii şi tineret.
Când rostesc numele Ion Cojar îmi vine în minte titlul unui film celebru realizat despre viaţa marelui umanist Thomas Morus: "A Man for All Seasons" cu Paul Scofield, care era tradus aşa: "Un om pentru eternitate". Parcurgând curriculum-ul de o bogãţie inimaginabilã a domnului Cojar putem afirma cã avem în faţa noastrã un om pentru eternitate. Un om care a parcurs toate anotimpurile artei teatrale, toate meleagurile planetei numite Teatru, care a descoperit şi a desluşit tainele unei meserii care este eternã şi totodatã existã prin clipe trecãtoare. Viaţa domniei sale reprezintã o odisee a lumii scenei. A îndrãznit sã analizeze desfãşurarea procesului scenic - fenomenul cel mai misterios, şi poate cel mai frumos - al activitãţii umane. Ca un Vergilius elegant şi totodatã minuţios, a iniţiat în arta actorului mulţi discipoli: copii, tineri, oameni maturi, chiar şi pe mulţi care au depãşit pragul maturitãţii, devenind astfel un adevãrat dascãl "for all seasons" al oamenilor de teatru.(...)
Spectacolele montate de domnul Cojar au avut o rezonanţã puternicã pe plan internaţional, prin participãri la diferite festivaluri şi turnee în Europa (Italia, Germania, Yugoslavia, Bulgaria, Franţa, etc.) şi în afara bãtrânului continent (în SUA, Canada, Japonia). Profesorul Cojar a fost solicitat de mai multe şcoli teatrale pentru cursuri de mãiestrie şi a avut o contribuţie importantã la monitorizarea metodelor şi procedeelor specifice ale şcolii româneşti de teatru pe plan internaţional de la Liverpool pânã la New Delhi. Experienţa dobânditã ca regizor şi pedagog a fost fructificatã şi prin lucrãri teoretice de mare însemnãtate şi manuale indispensabile pedagogiei teatrale.
Din peisajul acestei vieţi dedicate teatrului nu poate lipsi nici activitatea managerialã. între anii 1990-1997, în calitate de şef de catedrã, stã la cârma modernizãrii procesului didactic-educativ în cadrul Catedrei de Arta actorului din U.N.A.T.C. Bucureşti, iar între 1997-2001 îndeplineşte funcţia de director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, unde realizeazã stagiuni de mare succes de public şi profesional.
Artistul şi dascãlul Ion Cojar, cum era şi firesc, a obţinut şi distincţii importante. Palmaresul deosebit de bogat al Domniei Sale cuprinde o serie de premii pentru spectacole de rezonanţã (Cei din urmã; Nu sunt Turnul Eiffel; Iertare; Camera de alãturi; Vassa Jeleznova; O batistã pe Dunãre, etc.). Comunitatea oamenilor de teatru i-a acordat Premiul UNITER pentru întreaga activitate, iar în 2001 a fost decorat cu "Steaua României".
Azi, prin acordarea titlului de doctor honoris causa, doresc sã fie un prilej de recunoştinţã pentru tot ce a dat teatrului şi şcolii româneşti, care va avea nevoie încã mult timp de prezenţa sa. Setea Domniei Sale pentru a descoperi adevãruri esenţiale, pentru curiozitatea cu care cerceteazã relaţiile între faptele de viaţã şi faptul scenic, pentru a stabili mereu o relaţie cinstitã cu obiectul procesului scenic: OMUL.
Maestre, Vã mulţumim!
                                                        Prof. univ. dr. KOVACS Levente
Ion COJAR
-profesor universitar doctor-
  • S-a născut la 29 octombrie 1950 în Bucureşti. In 1973 a absolvit Facultatea de Teatru a IATC I.L. Caragiale Bucureşti, profesorii şi importanţii regizori Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu călăuzindu-i începuturile în regia de teatru.
    A fost apoi regizor artistic al Teatrului Dramatic Bacovia din Bacău (1973 – 1979), al Teatrului de Păpuşi din Constanţa (1979-1986) şi al Teatrului Ţăndărică, Bucureşti(1986-1998). A pus în scenă până în prezent peste 120 de spectacole ca regizor artistic colaborând cu numeroase teatre dramatice şi de animaţie: Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Dramatic Constanţa, Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, Teatrul Nottara – Bucureşti, Teatrul de Animaţie din Bacău, Teatrul Ţăndărică, Teatrul de Păpuşi din Timişoara, Teatrul pentru Copii din Brăila, Teatrul Gulliver din Galaţi, Teatrul de Păpuşi din Constanţa, Teatrul de Păpuşi din Craiova, Teatrul Ariel din Târgu-Mureş, Teatrul pentru Copii si Tineret din Ploieşti, Teatrul de Marionete Arad, Teatrul Arlecchino din Braşov, Teatrul Prichindel din Alba Iulia. A colaborat cu Teatrul National Radiofonic şi cu TVR.
“Oamenii care m-au ajutat cel mai mult sunt cei care m-au criticat, nu cei care m-au lăudat. Aceştia ne fac să evoluăm cu adevărat, chiar dacă – mai ales la începutul carierei – critica ne doare foarte tare şi chiar s-ar putea să ne descurajeze. Dar ceea ce nu te doboară te face mai puternic.“ - O scurtă frază dintr-un interviu acordat de domnul profesor universitar doctor Cristian Pepino, dar aceste câteva cuvinte sunt definitorii pentru personalitatea domniei sale : modestie, forţă, pasiune în toate proiectele fie ele de creaţie sau în domeniul pedagogiei teatrale, luciditate şi, nu în ultimul rând, umor. Să ne iertaţi stimate domnule prof.univ.dr. Cristian Pepino dacă ziua de astăzi nu va fi una de critică, ci una de recunoaştere şi de recunoştinţă pentru ceea ce reprezentaţi în teatrul românesc.
S-a născut la 29 octombrie 1950 în Bucureşti. In 1973 a absolvit Facultatea de Teatru a IATC I.L. Caragiale Bucureşti, profesorii şi importanţii regizori Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu călăuzindu-i începuturile în regia de teatru.
A fost apoi regizor artistic al Teatrului Dramatic Bacovia din Bacău (1973 – 1979), al Teatrului de Păpuşi din Constanţa (1979-1986) şi al Teatrului Ţăndărică, Bucureşti(1986-1998). A pus în scenă până în prezent peste 120 de spectacole ca regizor artistic colaborând cu numeroase teatre dramatice şi de animaţie: Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Dramatic Constanţa, Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, Teatrul Nottara – Bucureşti, Teatrul de Animaţie din Bacău, Teatrul Ţăndărică, Teatrul de Păpuşi din Timişoara, Teatrul pentru Copii din Brăila, Teatrul Gulliver din Galaţi, Teatrul de Păpuşi din Constanţa, Teatrul de Păpuşi din Craiova, Teatrul Ariel din Târgu-Mureş, Teatrul pentru Copii si Tineret din Ploieşti, Teatrul de Marionete Arad, Teatrul Arlecchino din Braşov, Teatrul Prichindel din Alba Iulia. A colaborat cu Teatrul National Radiofonic şi cu TVR.
Anul absolvirii studiilor universitare este şi anul întâlnirii cu Teatrul Naţional din Târgu Mureş unde semnează regia spectacolului Murieta de Pablo Neruda, după 36 de ani o altă scenă – cea a UAT Tg. Mureş este spaţiul aplauzelor pentru regizorul Cristian Pepino.
Ascensiunea lui Arturo Ui de B. Brecht, O casă de păpuşi de Henryk Ibsen, Domnişoara Iulia, Scene din viaţa unui bădăran de Dumitru Solomon, Opereta de W. Gombrowicz sunt doar câteva dintre spectacolele de teatru dramatic în care Cristian Pepino şi-a manifestat măestria în compoziţia scenică, în calitatea metaforei teatrale, în profunzimea imaginii scenice.
Fără metaforă nu există artă, consideră creatorul Cristian Pepino, excelând intr-un univers metaforic prin excelenţă, cel al teatrului de animaţie.
Aventurile unei vrăjitoare de Rolph Thiem, Tigrul purpuriu de Ruth Byers, Prinţesa şi ecoul de Vlasta Pospisilova, Metamorfoze, după Ovidiu, Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri, Pui de om, de Victor Eftimiu, Poveste cu fluture şi soare de Stanca Ponta, Inima rece, după Wilhelm Hauff, Poveste cu un pescăruş, Roxy si bătrânul leu de Ivan Ostricov, Anotimpuri, Aventura nocturnă de Ivan Ostricov, Secretul Pădurii Bătrâne după Dino Buzzatti, Regele Cerb de Carlo Gozzi, Vrăjitoarele de Dimitrie Stelaru, Elefantelul curios dupa R. Kipling, Vitejii cetăţii Bade-Bade de Tudor Vasiliu Cenuşăreasa, Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Dumbrava minunată de M. Sadoveanu, Ciber-story după Stanislav Lem, Harap alb, Ivan Turbincă după Ion Creangă, Adunarea păsărilor – după Farrid Uddin Attar, Il fortunato Arlecchino, Play Faust, Motanul încălţat după Charles Perrault, Pinocchio, după Carlo Collodi, Pasărea albastră de M. Maeterlinck, Făt Frumos din lacrimă, dupa basmul lui M. Eminescu, Spărgătorul de nuci, după E.T.A.Hoffmann, Croitoraşul cel viteaz, Aladdin, Ali Baba şi cei 40 de hoţi, Frumoasa şi bestia, Crăiasa zăpezilor, după Andersen, Muck cel mic, după Wilhelm Hauff, Vrăjitorul din Oz - după Frank Baum, Dragostea celor trei portocale, Inelul fermecat, Robin Hood, Peer Gynt de Henryk Ibsen Prinţesele vrăjite, Albă ca zăpada după Charles Perrault, Amnarul fermecat, Sinbad marinarul, Candide după Voltaire – sunt doar crâmpeie strălucitoare din caleidoscopul poveştilor create scenic de Cristian Pepino. Poveşti pentru copii şi adulţi, romantice sau cinic-ironice, pline de poezie sau de umor, fantastice sau telurice, realizate în tehnici diferite, cu păpuşi şi actori, în decoruri fastuoase sau sugerate doar prin animaţia computerizată, lumile regizorului Cristian Pepino sunt mereu fascinante şi surprinzătoare. Trebuie să te laşi sedus de magia lor, o magie care nu ţine decât de o singură estetică: aceea a valorii.
Uneori personajele din spectacolele regizate de domnul Pepino aleg să nu se exprime prin vorbe, asta pentru ca domnia sa ca un artizan al vorbelor ticluite a descoperit şi secretul tăcerilor scenice, al imaginilor care vorbesc de la sine.
Norocul pescarului, Şapte păcate capitale, Trandafirul fermecat, Trei dorinţe, Cocoşul cu pene de aur, Lecţie de zbor şi cor pentru puiul de cocor, Inelul fermecat sunt piesele originale ale dramaturgului Cristian Pepino, piese pe care cu generozitate le-a oferit altor regizori pentru împlinirea scenică.
A mai realizat de asemenea numeroase adaptări şi dramatizări (după Ion Creangă, Wilhelm Hauff, Carlo Collodi, E.T.A.Hoffmann, Clemens Brentano, Charles Perrault etc.), scenarii de teatru radiofonic (realizate la Radiodifuziunea Română în cadrul emisiunii Teatru Naţional Radiofonic pentru copii), a realizat traduceri de piese (Cum vă place şi Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare), traduceri şi adaptări de literatură pentru copii (publicate în revista Visul copiilor) etc., şi când dramaturgul a obosit, l-a completat graficianul sau desenatorul.
Zeci de participări la festivaluri naţionale şi internaţionale şi peste 50 de premii sunt dovada aprecierii creaţiei teatrale care poartă amprenta PEPINO:
·       Marele Premiu la Festivalul Internaţional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Metamorfoze după Ovidius, Teatrul de Păpuşi din Constanţa; Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi pentru acelasi spectacol la Festivalul de la Piatra Neamţ, 1981;
·       Premiul special al juriului la Festivalul Internaţional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Sânziana şi Pepelea realizat la Teatrul de Păpuşi din Galaţi, 1982;
·       Premiul de regie acordat de către ATM, 1983;
·       Marele Premiu şi Premiul de regie la Festivalul teatrelor pentru copii de la Focşani pentru spectacolele Inimă rece după Wilhelm Hauff – realizat la Teatrul de Păpuşi din Constanţa şi Secretul pădurii bătrâne după Dino Buzzatti – Teatrul de Păpuşi din Ploieşti, 1984;
·       Marele premiu şi Premiul pentru regie la Festivalul Naţional Ion Creangă de la Bacău pentru spectacolele Sperietoarea de piţigoi de Al. Popescu şi Regele Cerb după Carlo Gozzi realizate la Teatrul de Păpuşi din Constanţa, Premiul revistei Teatru pentru spectacolul Drum de stele de Al. Popescu – realizat la Teatrul de Păpuşi din Ploieşti; Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi al anului (Sperietoarea de piţigoi - Constanţa), 1985;
·       Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi al anului pentru spectacolul Aventuri cu Scufiţa Roşie realizat la Teatrul Ţăndărică; Marele premiu pentru spectacolul Aventuri cu Scufiţa Roşie realizat la Teatrul Ţăndărică în cadrul Festivalului teatrelor pentru copii de la Focşani; Premiul revistei Tomis pentru regie de teatru de păpuşi - 1985 , 1986 ;
·       Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de papuşi al anului pentru spectacolul Surâsul Hiroshimei  realizat la Teatrul Ţăndărică, 1987;
·       Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de papuşi al anului pentru spectacolul Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare realizat la Teatrul Ţăndărică, 1988;
·       Premiul întâi şi Premiul de regie la Festivalul de la Constanţa pentru spectacolul Harap Alb după Ion Creangă, realizat la Teatrul Ţăndărică, 1991;
·       Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi la Gala tinerilor actori de la Costineşti pentru spectacolul Adunarea păsărilor (după Farid Uddin Attar) realizat la Teatrul Ţăndărică cu studenţii de la Secţia de păpuşi a UATC, 1993; pentru acelaşi spectacol a mai fost distins cu numeroase alte premii : Premiul ziarului Libertatea la Festivalul internaţional al teatrelor studenţeşti de la Sibiu; Premiul special al juriului la Festivalul de la Constanţa; Marele premiu la Festivalul Gulliver de la Galaţi, 1994;
·       Premiul Vasile Alecsandri acordat de către Asociaţia Umoriştilor din România pentru regia spectacolului Sânziana şi Pepelea realizat la Teatrul Ţăndărică cu studenţii de la Secţia de păpuşi a UATC, 1995;
·       Premiul special al juriului pentru spectacolul Play Faust realizat la Teatrul Ţăndărică cu studenţii de la Secţia de păpuşi a UATC – Festivalul Şcolilor de Teatru – Iaşi, 1996 ;
·       Marele premiu la Festivalul Gulliver de la Galaţi pentru spectacolele  Pinocchio realizat la Teatrul Ţăndărică cu studenţii de la Secţia de păpuşi a UATC şi Leopardul de argint de Al. Popescu realizat la Teatrul pentru Copii din Ploieşti, 1997;
·       Marele premiu la Festivalul Gulliver de la Galaţi pentru spectacolul Pasărea albastră de Maeterlink realizat la Teatrul Ţăndărică; Marele premiu la Festivalul Ion Creangă de la Bacău pentru spectacolul Leopardul de argint de Al. Popescu realizat la Teatrul pentru Copii din Ploieşti,1998;
·       Premiul de regie la Festivalul internaţional de la Constanţa pentru spectacolul Regele Cerb de Carlo Gozzi realizat la Teatrul de Marionete din Arad; Marele premiu la Festivalul Gulliver –Galaţi pentru spectacolul Amnarul fermecat realizat la Teatrul pentru copii din Ploieşti, 1999;
·       Premiul de Creaţie – Festivalul internaţional PIF Zagreb (Croaţia) 2001, pentru spectacolul Adunarea păsărilor; Marele premiu si Premiul pentru regie - Festivalul Gulliver – Galaţi, 2001, Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Teatru de Animație de la Praga (2008) pentru spectacolul Candid – sunt mărturii ale excelenței.
Dar dincolo de toate acestea sunt de nepreţuit aplauzele spectatorilor, luminile care se aprind în ochii copiilor când se ridică cortina.
Probabil ca domnul Cristian Pepino a descoperit şi o altă lege a timpului, pentru că a găsit un Timp anume şi pentru a întemeia o şcoală de teatru de animaţie, conferind o altă dimensiune acestei arte în România. În 1990 participă la iniţierea programului de studiu Arta actorului mânuitor pentru teatrul de păpuşi şi marionete din cadrul ATF (azi UNATC), asumându-și răspunderea de a concepe planurile de învăţământ, curricula disciplinelor. Se începe astfel o carieră didactică universitară, regizorul Pepino devenind mai întâi lector, apoi conferenţiar şi din 1999 până în prezent profesor universitar al UNATC. Domnia sa a susţinut de-a lungul carierei sale cursuri de teatru de păpuşi, de regie de teatru de păpuşi şi marionete (în 2004 a iniţiat şi un master în domeniu), de construcţie de păpuşi (1996 -Perugia, în cadrul  Festivalului Mondial al Figurilor Animate).
A mai fost invitat să susţină conferinţe la Festivalul Tinerilor Regizori de la Slobozia şi la Festivalul Internaţional de la Bucureşti (1998), workshop-uri internaţionale sub egida Catedrei UNESCO. În 2004 de experienţă domniei sale s-au bucurat şi studenţii UAT Tg. Mureş prin ciclul de conferinţe şi workshop-uri susţinute la noi acasă de această dată, cu tema Elemente ale limbajului specific al teatrului de păpuşi.
O viaţă dedicată teatrului. Creator, dar şi cercetător, studiilor despre Giorgio Strehler, Ibsen, Brecht, Shakespeare, Teatrul experimental, spiritul analitic Cristian Pepino le adaugă numeroase studii de arta teatrului de animaţie. Teza de doctorat in domeniul istoria teatrului cu lucrarea Etape istorice  ale  artei  spectacolului  de animaţie, cursurile de construcţie pentru teatrul de păpuşi şi marionete, de construcţie şi morfologie a teatrului de animaţie, modalitatea estetică a teatrului de păpuşi, alături de volumele Automate, idoli, păpuşi, magia unei lumi (1998), Dicţionarul teatrelor de păpuşi, marionete şi animaţie din România (lucrare elaborată în cadrul Centrului de Studii şi Cercetari al UNATC I.L.Caragiale din Bucureşti, (2001), Tehnica teatrului de animaţie, UNATC PRESS, 2004, Tehnologii digitale în spectacolul de animaţie, UNATC, 2006, Regia în spectacolul de animaţie, sunt tot atâtea instrumente de cercetare şi creaţie pe care Cristian Pepino le oferă cu generozitate tuturor celor interesaţi
e arta teatrului de animaţie.
Spirit neobosit, conducătorul a diferite echipe de cercetare şi câştigător de granturi de cercetare, Cristian Pepino se preocupă şi de domeniul filmului de animaţie. Cele două volume editate la UNATC Press în 2007: Introducere în grafica şi animaţia 3D şi De la video la virtual deschid noi arii de cercetare ca şi masteratul de Tehnologii digitale în spectacolul de animaţie, iniţiat în 2006 la UNATC.
Dacă nu este în sala de repetiţii sau la ateliere, dacă nu se află în faţa computerului pentru a face un film de animaţie sau pentru a scrie, atunci cu certitudine profesorul Cristian Pepino poate fi găsit lângă studenţii, masteranzii şi doctoranzii domniei sale, fie pregătind un nou examen, fie ajutându-i să se perfecţioneze şi să-şi găsească un stil propriu în interpretare sau regie, pentru că Maestrul nu ţine nici un secret pentru sine! Sunt valori de oferit! Aşa cum numai un adevărat Mentor o poate face: cu eleganţă, cu ştiinţă, cu discreţie şi răbdare, cu inspiraţie. Formatorul de talente Cristian Pepino nu-şi neglijează niciodată studenţii, nu-şi discreditează niciodată discipolii, ci îi supune superbei probede a-şi depăşi MAESTRUL.
Acestei impresionante personalităţi, Domnului Profesor Universitar Doctor Cristian Pepino, preşedinte al Uniunii Marionetiştilor din România, UNIMA România, consilier al organizaţiei internaţionale UNIMA, onorat cu Ordinul pentru Merit în grad de cavaler, Premiul Naţional pentru întreaga activitate în domeniul teatrului de păpuşi, cu Premiul Special UNITER pentru teatru de păpuşi, Senatul Universităţii de Artă Teatrală din Târgu-Mureş se onorează ca astăzi să-i confere titlul de Doctor Honoris Causa.
Conf. univ. dr Oana Leahu 
Târgu-Mureş, 9 aprilie 2009, cu ocazia Ședinței Festive a  Senatului Universității de Artă Teatrală din Târgu-Mureș                  
Cristian PEPINO
-profesor universitar doctor-
Profesorul George Banu s-a născut la 22 iunie 1943, în București. După studii teatrale la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (astăzi: Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”) a devenit asistent universitar în cadrul aceleași instituții. În anul 1973, Universitatea din București i-a acordat titlul de doctor, în urma susținerii tezei cu titlul Modele ale comunicării teatrale în secolul XX, sub coordonarea profesorului Ion Toboșaru. În anul 1974, odată cu stabilirea în Franța, și-a început cariera europeană, obținând, în 1978, doctoratul de ciclul III, sub îndrumarea celebrului profesor Bernard Dort; titlul tezei: Orientul şi noul utopic. Brecht, Meyerhold, Eisenstein. Urmarea firească a acestei etape de cercetare s-a concretizat prin susținerea, în 1987, a prestigiosului Doctorat d’Etat, sub coordonarea aceluiași Bernard Dort, doctorat obținut cu mențiunea très bien à l’unanimité; de această dată titlul tezei este Practicile memoriei în arta mizanscenei secolului XX. Urcând gradele didactice, până la cel de professeur première classe, George Banu a susținut, în cadrul Institutului de Studii Teatrale de la Universitatea Paris III-Sorbonne Nouvelle, cursuri de aulă din domeniile esteticii, teoriei și practicii teatrale: Teatrul ca ficțiune litearară, Teatrul à l’italienne și revizuirea spațiului teatral contemporan, Structuri ale vieții teatrale în Franța, Analiza și lectura spectacolului, Montări cehoviene, Brecht și teatrul contemporan, Teatrul în Estul Europei, Teatru și memorie, Teatrul de artă în secolul XX etc.
În 1980 semnează, alături de Anne Ubersfeld și Bernard Pien, cea dintâi carte de la momentul instalării sale în Occident. Este vorba de L’espace théâtrale. Recherche dans la mise en scène d`aujourd`hui, pentru ca un an mai târziu să publice două volume care vor deveni de referință: Le costume de théâtre dans la mise en scène contemporaine și Brecht ou le petit contre le grand, cea din urmă răsplătită cu Premiul criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului.
                                                L A U D A T I O
                                        DOMINI GEORGE BANU
cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de Arte din Târgu-Mureș Stimate Domnule Rector al Universității de Arte,
Stimați Membrii ai Senatului,
Dragi Colegi și Studenți,
Doamnelor și Domnilor,
În urma deciziei Senatului Universității de Arte din Târgu-Mureș, avem astăzi privilegiul de a primi în rândul membrilor de onoare ai corpului profesoral pe unul dintre cei mai importanți teoreticieni și critici ai fenomenului teatral din întreaga lume, distins titular al Institutului de Studii Teatrale al Universităţii Paris III, Sorbonne Nouvelle, pe profesorul George Banu (cunoscut în spațiul francofon sub numele Georges Banu). Figurând ca nume de referință în toate scrierile importante dedicate mișcării teatrale europene (și fiind considerat, în același timp, o autoritate în analiza creației scenice din spații culturale dintre cele mai îndepărtate), George Banu și-a câștigat un binemeritat renume.
Profesorul George Banu s-a născut la 22 iunie 1943, în București. După studii teatrale la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (astăzi: Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”) a devenit asistent universitar în cadrul aceleași instituții. În anul 1973, Universitatea din București i-a acordat titlul de doctor, în urma susținerii tezei cu titlul Modele ale comunicării teatrale în secolul XX, sub coordonarea profesorului Ion Toboșaru. În anul 1974, odată cu stabilirea în Franța, și-a început cariera europeană, obținând, în 1978, doctoratul de ciclul III, sub îndrumarea celebrului profesor Bernard Dort; titlul tezei: Orientul şi noul utopic. Brecht, Meyerhold, Eisenstein. Urmarea firească a acestei etape de cercetare s-a concretizat prin susținerea, în 1987, a prestigiosului Doctorat d’Etat, sub coordonarea aceluiași Bernard Dort, doctorat obținut cu mențiunea très bien à l’unanimité; de această dată titlul tezei este Practicile memoriei în arta mizanscenei secolului XX. Urcând gradele didactice, până la cel de professeur première classe, George Banu a susținut, în cadrul Institutului de Studii Teatrale de la Universitatea Paris III-Sorbonne Nouvelle, cursuri de aulă din domeniile esteticii, teoriei și practicii teatrale: Teatrul ca ficțiune litearară, Teatrul à l’italienne și revizuirea spațiului teatral contemporan, Structuri ale vieții teatrale în Franța, Analiza și lectura spectacolului, Montări cehoviene, Brecht și teatrul contemporan, Teatrul în Estul Europei, Teatru și memorie, Teatrul de artă în secolul XX etc.
În 1980 semnează, alături de Anne Ubersfeld și Bernard Pien, cea dintâi carte de la momentul instalării sale în Occident. Este vorba de L’espace théâtrale. Recherche dans la mise en scène d`aujourd`hui, pentru ca un an mai târziu să publice două volume care vor deveni de referință: Le costume de théâtre dans la mise en scène contemporaine și Brecht ou le petit contre le grand, cea din urmă răsplătită cu Premiul criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului.
Desigur, portretul intelectual și cultural al profesorului George Banu este oglindit cu claritate de scrierile sale, de cele aproape douăzeci de cărți pe care le-a publicat ca autor unic în Franța. Multe dintre aceste studii și-au găsit tălmăcirea în numeroase limbi, iar printre acestea, de bună seamă, se regăsesc traducerile românești: Teatrul memoriei, Actorul pe calea fără de urmă, Livada de vișini, teatrul nostru, Peter Brook. Spre teatrul formelor simple, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet și încă altele. Toate aceste volume sunt impregnate de personalitatea unică a autorului lor, întrucât preocupările profesorului George Banu au mers întotdeauna spre o căutare a surselor (și a resurselor) care fac din teatru o artă excepțională, în sensul pur al cuvântului: spațiul, costumul în teatru, decorul, actorul în ipostaze dintre cele mai inedite (cum este, ca exemplu, cel al spatelui întors spre spectator) etc. scot la lumină valențele estetice și ontologice ale artei scenei. Invoc această remarcă pentru a prezenta, foarte pe scurt, alte câteva teme și idei care domină volumele de studii, analize și eseuri ale profesorului George Banu. Privirea aruncată de critic spre actul scenic și asupra a tot ceea ce înconjoară „casta” teatrului are, parcă, menirea de a deconspira lucruri tăinuite, de a ne face martorii unei sublime trădări – poate singura în măsură să ne dea nouă, spectatorilor, speranța în revirimentul emoțiilor veridice. Undeva, tematizând, autorul se întreba retoric: „Supraveghindu-se mai puțin, spatele nu trișează. Acolo unde expresia feței poate amăgi, spatele spune adevărul. Dar oare, în felul acesta, nu dezvăluie el secrete mult mai adânc îngropate?” (Spatele omului, p. 37). Repetăm, pentru George Banu, teatrul nu-și este suficient sieși, nu este o formă de manifestare a creației care se împlinește în orizontul unei estetici gratuite, ci preia și filtrează tot ceea ce ființa umană acumulează în sine, pentru a reda, mai apoi, prin interpretare, ascunzișurile existenței și pentru a ne face atenți la firele nevăzute care ne leagă de transcendent.
Stilul scrierilor lui George Banu este unul de o acuratețe de excepție, cititorul, specialist sau nu în domeniu, fiind cucerit de metaforele pe care criticul le apelează și cu care operează în analiza fenomenului teatral. Deschidem la întâmplare volumul Uitarea, pentru a ne bucura spiritul cu un discurs ce aparține, parcă, unui filosof copleșit de adevărurile pe care le dislocă: „Uitarea este unoeri tămăduirea după care tânjim și de care nu are parte nici iubitul părăsit, nici ființa rănită. «Cum să uităm?» – apel pe care orice îndemn exasperat îl face și mai intens” (p. 30). În cel mai curat sens al cuvântului, teatrul reprezintă, pentru profesorul și criticul pe care îl omagiem astăzi, o formă de asumare a destinului și asta în măsura în care arta spre care și-a îndreptat atenția nu este un „ceva” care i-a umplut și îi umple viața, ci un dat care i-o condiționează. Uneori, ca în cazul studiului masiv dedicat lui Peter Brook, din Les Voies de la création théâtrale (vol. XIII, ed. CNRS), demersul este cartezian, formulările stilistice superioare sunt însoțite de o analiză „anatomică” a spectacolelor, interpretarea, în întregul ei, fiind consolidată prin date tehnice reperabile doar printr-o analiză pe secvențe cronotopice scurte.
Erudiția de care se bucură a constituit întotdeauna, pentru George Banu, un instrument util în translatarea studiului actului teatral (teoretic, dramaturgic, mizanscenic etc), în deschiderea unor arii artistice învecinate și a unor forme ale creației de care scena a profitat din plin, câștigând, practic, printr-un paradoxal gest sincretic, însemnele propriei specificități. Cărțile sale fac un tur de forță prin teatrul european, iar regizorii și creațiile de care s-a interesat și prin care și-a formulat întrebări și răspunsuri teoretice au marcat momente ale creației scenice de o însemnătate vitală: Artaud, Brecht, Meyerhold, Kantor, Brook, Strehler sunt doar câteva nume dintr-o galerie de personalități care reprezintă pilonii spectacolului de teatru ai veacului XX.
Dar George Banu nu este doar un important profesor și teoretician, activitatea sa însemnând, în egală măsură, participarea activă la evenimentul scenic, la organizarea vieții artistice, la proiecte editoriale, asupra cărora și-a pus, nu o dată, o binevenită amprentă, făcând din arta teatrului un mijloc de pătrundere spre straturile ascunse ale culturii și, de aici, de deslușire a unor fațete inedite ale travaliului creator. Dacă e să apelăm un cuvânt care să-l definească pe cel a cărui viață se confundă cu viața teatrului, în plenitudinea sa, atunci acesta este „generozitate”, în sensul în care tot ceea ce a întreprins s-a consumat în virtutea unui „împreună cu” sau a unui „alături”; și cum ar putea fi altfel, dacă ne gândim doar la cele aproape 30 de volume colective pe care le-a coordonat, sub egida unor edituri faimoase, punând într-un „areal” al profunzimii studii și cercetări monografice și tematice. Aş aminti aici doar cîteva: Brook (Les voies de la création théâtrales, vol. XIII, éd. du CNRS, 1985), Opéra, théâtre, une mémoire imaginaire (Cahier de l’Herne / Colloque de Cerisy, 1989), Tadeusz Kantor, l’artiste à la fin du XX-ème siècle (Actes Sud, 1990), Ryszard Cieslak, acteur-emblème des années soixante (Actes Sud, 1991), Le théâtre testamentaire (nr. 38 Alternatives théâtrales), Les répétitions. Un siècle de mise en scène. De Stanislavski à Bob Wilson (Alternatives théâtrales, nr. 52-54, 1997 / Académie Expérimentale des Théâtres), La tragédie grecque, défi de la scène contemporaine (Eudes théâtrales), Les Cités du théâtre d’art de Stanislavski à Strehler (Ed. Théâtrales / Académie expérimentale des Théâtres, 2000), Repetițiile și teatrul reînnoit (Ed. Nemira, 2009) etc.
Participarea lui George Banu la proiecte internaționale a însemnat adeseori un gest de curaj. Și asta întrucât în cei 11 ani cât a fost director artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, între 1994-2001, s-a implicat și i-a atras pe cei din jurul său (mai întotdeauna personalități de prim rang ai vieții teatrale din întreaga lume) spre proiecte de mare anvergură, demarând și făcând posibile cercetări spre spații abia explorate. Între studiile și cărțile publicate, inițiativele de cercetare artistică, de sondare a vieții teatrale se poate zări un fir unificator, teme, motive, topoi strângând într-un același loc obsesii cu irizări ale unui destin intelectual de excepție. Să ne gândim doar la momoria teatrului, motiv exemplar și persistent în căutările sale, recuperat printr-un joc à l’envers, în volumul Uitarea și în spectacolul omonim, pus în scenă de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Cluj, în 2001. Este ceea ce și conferă teatrului statutul de l’entre deux, subtilă mișcare de fugă a artei spre orizonturi inexplicabile, încărcate însă, întotdeauna, cu vitalitatea ființei ființătoare, pentru a-l parafraza pe Heidegger. Or, toate incursiunile teoretice au ceva din plăcerea „lecturii” spectacolului, parcurgerea textelor lui George Banu fiind însoțite de acel ceva care conferă cititorului șansa participării la evenimentul unic al întâlnirii cuvântului cu gestul revelator. Punctul din care este privit spectacolul aparține spectatorului ingenuu, spectatorului care se dorește derobat, în clipa pătrunderii în sala de spectacol, de toate cunoștințele arbitrare, apriorice, convenționale, deformatoare. De aceea, momentul reprezentației este unul al meditației autentice, inaugurate de evenimentul scenic, de gestul actorului, de costumul de teatru sau de zgomotul sălii.
Recunoașterea internațională a profesorului, cărturarului și criticului de teatru George Banu este una evidentă. Și asta pentru că, dincolo de numeroasele premii și distincții pe care le-a primit – Premiul UNESCO, Premiile UNITER, Ordinul de Cavaler al Artelor și Literelor ș.a.m.d. – alegerea sa, vreme de trei mandate consecutive, ca președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (1994-2001) reprezintă semnul aprecierii și recunoașterii de care se bucură în rândul condeierilor din domeniul artei teatrului.
Prin ceremonia de azi, de primire a profesorului George Banu în rândul membrilor de onoare ai corpului profesoral al Universității de Arte din Târgu-Mureș, ne exprimăm recunoștința pentru prodigioasa sa activitate teatrală, teoretică și practică, precum și gratitudinea pentru purtarea stindardului culturii și învățământului românesc în lume. Prof. univ. dr. Sorin Crișan
Facultatea de Teatru
Universitatea de Arte Târgu-Mureș
Târgu-Mureș, 27 mai 2010
George BANU
-profesor universitar doctor-
                                                            L A U D A T I O
Timp de aproape o jumătate de veac, cercetător ştiinţific principal de gradul I la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” din Cluj-Napoca, cu specializarea de bază  etnomuzicologie, Almási István s-a născut pe 8 decembrie 1934 la Cluj şi a absolvit Conservatorul de Muzică “Gheorghe Dima” în anul 1956, specializarea pedagogie şi dirijat coral. Preocupările sale privind folcloristica datează încă din anii studenţiei, în 1953 luând parte pentru prima dată la cercetări de teren în satul Turea (jud. Cluj), iar în 1954 publicându-şi întâiul său articol de specialitate. Acceptând propunerea maestrului său, Jagamas János - personalitate remarcabilă în domeniul ştiinţei folclorului -, de a lucra în cadrul Institutului de Folclor din Cluj, din 1957 şi-a dedicat viaţa cercetării unor arii tematice precum: studiul relaţiilor interetnice în domeniul muzicii populare; clasificarea, sistematizarea şi tipologizarea melodiilor;  folclorul din zona văii Ghurghiului; istoricul cercetărilor de folclor muzical din Transilvania; folclorul muzical maghiar din Sălaj, şi din zona dintre Mureş şi Târnava Mică; Folclorul muzical românesc şi maghiar din zona Marghita etc..
Pe tărâmul etnomuzicologiei activitatea sa ni se prezintă cu adevărat impresionantă: a realizat culegeri de folclor în 130 de localităţi transilvănene, totalizând un număr de cca 5000 de piese de folclor muzical vocal şi instrumental, şi toate aceste materiale se află în inventarul Arhivei de Folclor a Academiei Române. De pe bandă de magnetofon a transcris cca 4000 de melodii şi texte. Contribuţiile sale sunt cu atât mai valoroase cu cât o bună parte a culegerilor le-a efectuat în zone folclorice aproape necunoscute. Totodată a iniţiat sistematizarea melodiilor depozitate în fondurile Arhivei de Folclor.
Observaţiile sale pertinente şi extrem de preţioase le-a pus la dispoziţia societăţii ştiinţifice prin publicarea a 11 volume, a nenumărate studii, articole şi recenzii, ori prin prezenţa sa la conferinţe, sesiuni, simpozioane atât în ţară cât şi în străinătate. Meritele sale au fost onorate prin diverse distincţii ca; „Premiul Ciprian Porumbescu” (1981) acordat de Academia Română, „Premiul Szabolcsi Bence” (2001), „Premiul comemorativ Kodály Zoltán” (2007). Printre altele este membru al Academiei Ungare de Arte, al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, membru de onoare al Societăţii Maghiare Kodály, membru corespondent al Societăţii Ungare de Etnografie. Face parte din Consiliul ştiinţific al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române”, precum din comitetul de redacţie al publicaţiei „Anuarul Arhivei de Folclor”.
Facultatea de Muzică a Universităţii de Arte s-a simţit permanent onorată prin faptul că domnul Almási István a acceptat predarea folclorului maghiar la specializarea noastră încă de la începuturi. De fapt atenţia deosebită îndreptată asupra valorilor artei populare constituie un aspect definitoriu al culturii europene de astăzi. Căci posedă acea forţă spirituală care conferă identitate celor ce aparţin unei culturi naţionale. În cazul culturilor oarecum întârziate ale popoarelor cental, est şi nord europene, în paleta istorică a secolului al XIX-lea, inspiraţia folclorică slujea de fapt conturarea profilului cultural propriu al fiecăruia. În cazul culturii maghiare, comoara muzicii populare cu adevărat autentice a rămas nedesluşită în contextul operei romantice ale lui Erkel şi chiar şi în monumentala creaţie a lui Liszt. Marea descoperire revenindu-i lui Kodály şi Bartók, filieră pe care suntem mândrii că l-am moştenit prin intermediul profesorului Jagamas János respectiv a discipolului său în persoana domnului Almási. Despre dăruirea cu care s-a implicat în predarea ştachetei, a valorilor acumulate în domeniul ştiinţei, grăieşte faptul că în ciuda vârstei înaintate nu s-a lăsat intimidat de încercările, oboseala călătoriilor pe care le efectua săptămânal în vederea susţinerii cursurilor destinate studenţilor noştri. În aceste eforturi nu putem să nu amintim sprijinul şi susţinerea promtă primită din partea rectoratului Universităţii.
Stilul său de predare, reprezentarea sugestivă a lucrurilor au făcut să fie îndrăgit în rândul discipolilor săi, chiar dacă exigenţele, ori metodele sale au pus la încercare deseori aptitudinile unor serii de studenţi. Faptul că ne-a devenit un aliat încă de la începuturi, a contribuit într-o măsură considerabilă la atracţia specializării Pedagogie muzicală. Depăşind perioada prescrisă folclorului în planul de învăţământ, nu de puţine ori, studenţii şi-au exprimat dorinţa de a se  aprofunda în continuare în această disciplină.
Domnul profesor Almási István este un apostol savant, de la care am învăţat ceea ce ne-a învăţat şi Bartók, şi anume: că muzica populară maghiară este frumoasă, dar este frumoasă muzica tuturor popoarelor. Suntem onoraţi că a acceptat din partea noastră această distincţie, şi-l aşteptăm înapoi la cursuri demonstrative şi la toate evenimentele legate de cariera sa ştiinţifică. Dr. Elekes Márta-Adrienne, muzicolog,
şeful catedrei de Pedagogie muzicală, secţia maghiară
27 mai 2010, Tg.Mureş
István Almási
- profesor universitar doctor -
În anul 1984 a reprezentat România la Seminarul Internațional al Tinerilor Critici, organizat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, la Edinburgh, Marea Britanie. În 1987 a întreprins o călătorie de studii la Londra, Stratford, la invitația British Council, iar în 1998 a beneficiat de o călătorie de documentare la Centrul Artă-Universitate-Cultură al Universității din Dijon, în cadrul Programului Cortex.
Director al Departamentului Studii teatrale, Conducător ştiinţific de doctorat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, prof. Ludmila Patlanjoglu a devenit membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – A.I.C.T / I.A.T.C. (2001-2008). Între 1999-2008, a fost preşedinte al A.I.C.T – Secţia Română. Totodată, este membru în Bordul Revistei „Critical Stages” al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Membru UNITER şi membru de onoare în biroul de conducere al A.I.C.T – Secţia Română.
Critic de teatru, colaborator la importante publicaţii (reviste, cotidiene) din România (România literară, Secolul 20, Teatrul AZI, Scena, Contrapunct, aLtitudini, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, România liberă, Cotidianul, Jurnalul naţional, Ziua). Colaborator radio şi TV pentru emisiuni de profil. Realizator al telerecitalurilor „Elvira Godeanu” şi „George Constantin”. Membră în jurii, organizator şi moderator a numeroase workshop-uri, colocvii, seminarii, dezbateri desfăşurate în cadrul festivalurilor naţionale şi internaţionale de teatru găzduite de România. Director al Festivalului Naţional de Teatru „I. L. Caragiale“ (ediţiile 2002, 2003) şi director al Congresului Mondial al Criticilor de Teatru, organizat la Bucureşti, noiembrie 2003. Iniţiator al Proiectului „Thalia – Premiul Criticii Mondiale“ acordat de A.I.C.T unor mari oameni de teatru din lume (trofeul realizat de scenograful Dragoş Buhagiar). Autoare a volumelor: „La vie en rose cu Clody Bertola“ – Ed. Humanitas (Premiul Criticii 1997); „Regele Scamator Ştefan Iordache“ Ed. Nemira (Premiul UNITER 2004). Invitată la congresele mondiale ale A.I.C.T. şi la numerose reuniuni teatrale internaţionale: Avignon, Edinburgh, Londra, Paris, Chicago, Budapesta, Helsinki, Cairo, Montreal, Milano, Torino, Seul, Salonic, Sankt Petersburg, Wroclaw, Stockholm, Cracovia, Taormina, Bruxelles, Budapesta, Cairo, Varşovia.
Profesor Ludmila Patlanjoglu este distinsă în 2004 cu Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler“ („Pentru activitatea pusă în slujba promovării artei şi culturii româneşti peste hotare”), acordat de Preşedinţia României și cu Premiul pentru întreaga activitate în cadrul Galei UNITER (2010).
L A U D A T I O
de Doctor Honoris Causa
al Universității de Arte din Târgu-Mureș
Stimați Membrii ai Senatului,
Dragi Colegi și Studenți,
Doamnelor și Domnilor,
În urma deciziei Senatului Universității de Arte din Târgu-Mureș, avem astăzi privilegiul de a primi în rândul membrilor de onoare ai corpului profesoral pe dr. Ludmila Patlanjoglu, unul dintre profesorii și criticii de teatru din România care și-a câștigat un renume atât în mediile academice, cât și în cele ale creatorilor.
Prof. Ludmila Patlanjoglu s-a născut la București și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Secția Teatrologie-Filmologie.
În anul 1984 a reprezentat România la Seminarul Internațional al Tinerilor Critici, organizat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, la Edinburgh, Marea Britanie. În 1987 a întreprins o călătorie de studii la Londra, Stratford, la invitația British Council, iar în 1998 a beneficiat de o călătorie de documentare la Centrul Artă-Universitate-Cultură al Universității din Dijon, în cadrul Programului Cortex.
Director al Departamentului Studii teatrale, Conducător ştiinţific de doctorat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, prof. Ludmila Patlanjoglu a devenit membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – A.I.C.T / I.A.T.C. (2001-2008). Între 1999-2008, a fost preşedinte al A.I.C.T – Secţia Română. Totodată, este membru în Bordul Revistei „Critical Stages” al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Membru UNITER şi membru de onoare în biroul de conducere al A.I.C.T – Secţia Română.
Critic de teatru, colaborator la importante publicaţii (reviste, cotidiene) din România (România literară, Secolul 20, Teatrul AZI, Scena, Contrapunct, aLtitudini, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, România liberă, Cotidianul, Jurnalul naţional, Ziua). Colaborator radio şi TV pentru emisiuni de profil. Realizator al telerecitalurilor „Elvira Godeanu” şi „George Constantin”. Membră în jurii, organizator şi moderator a numeroase workshop-uri, colocvii, seminarii, dezbateri desfăşurate în cadrul festivalurilor naţionale şi internaţionale de teatru găzduite de România. Director al Festivalului Naţional de Teatru „I. L. Caragiale“ (ediţiile 2002, 2003) şi director al Congresului Mondial al Criticilor de Teatru, organizat la Bucureşti, noiembrie 2003. Iniţiator al Proiectului „Thalia – Premiul Criticii Mondiale“ acordat de A.I.C.T unor mari oameni de teatru din lume (trofeul realizat de scenograful Dragoş Buhagiar). Autoare a volumelor: „La vie en rose cu Clody Bertola“ – Ed. Humanitas (Premiul Criticii 1997); „Regele Scamator Ştefan Iordache“ Ed. Nemira (Premiul UNITER 2004). Invitată la congresele mondiale ale A.I.C.T. şi la numerose reuniuni teatrale internaţionale: Avignon, Edinburgh, Londra, Paris, Chicago, Budapesta, Helsinki, Cairo, Montreal, Milano, Torino, Seul, Salonic, Sankt Petersburg, Wroclaw, Stockholm, Cracovia, Taormina, Bruxelles, Budapesta, Cairo, Varşovia.
Profesor Ludmila Patlanjoglu este distinsă în 2004 cu Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler“ („Pentru activitatea pusă în slujba promovării artei şi culturii româneşti peste hotare”), acordat de Preşedinţia României și cu Premiul pentru întreaga activitate în cadrul Galei UNITER (2010).
Cărțile și studiile publicate de prof. Ludmila Patlanjoglu sunt marcate de suplețe intelectuală, de rafinament și probitate. Adeptă a documentarismului, a transformat critica teatrală într-un loc al acurateței și limpidității informație. Interviurile pe care le-a realizat (iar primele care ne vin în minte sunt cele realizate cu Ștefan Iordache) sunt astfel conduse încât să scoată din textura cotidianului substanța vieții. În fapt, interviurile domniei sale se constituie ca dialoguri conduse cu iubire și cu conștiința prezenței transcendentului în noi și în tot ceea ce ne înconjoară.
Poate că una dintre cele mai importante creații ale doameni prof. Ludmila Patlanjoglu este creația „nevăzută”, cea constituită dintr-un număr mare de critici și istorici de teatru, teatrologi, oameni de cultură pe care i-a format și mentorat în ultimele două decenii. Și, vă pot spune în deplină cunoștință de cauză, numărul celor care îi sunt datori – în cel mai bun înțeles al cuvântului – este mare. Deveniți nume cu rezonanță în critica teatrală, cercetători și cadre didactice, manageri de instituții ș.a.m.d., aceștia duc cu ei amprenta matricei formatoare a prof. Ludmila Patlanjoglu.
Recunoașterea națională și internațională de care se bucură prof. Ludmila Patlanjoglu, purtarea stindardului teatrului românesc pe toate meridianele reprezintă motivele care ne-au adus astăzi în cadrul acestei festivități solemne a Universității de Arte de acordare a titlului de doctor honoris causa.
Doamnă Profesor, vă mulțumim pentru tot ceea ce faceți pentru cultura și teatrul românesc și vă spunem bine ați venit în rândurile comunității academice a Universității de Arte din Târgu-Mureș. Târgu-Mureș, 20 aprilie 2012
RECTOR
Prof. univ. dr. Sorin CRIȘAN
Ludmila PATLANJOGLU
- profesor universitar doctor -